Inimi făcute praf

Am oftat si am absorbit înăuntrul meu durerea tuturor femeilor care nu își mai amintesc cum e să fie iubite. Am vrut să mă eliberez de ceea ce mă apăsa și îmi îngreuna respirația. Acum respir și mai greu. Piatra de pe inimă mi-a devenit bolovan. Nu știu cum să scap de el. Am pornit o furtună de lacrimi, în speranța că asta îl va da la o parte. Măcar puțin, cât să nu mai doară atunci când respir. E tot acolo. Și lacrimile astea taie în carne și în inimă.
Cum să (îți) scriu când ochii îmi ard și abia mai văd? Încerc să ajung la tine, dar nu știu dacă o să pot dărâma zidurile pe care le-ai ridicat din teama de a te lăsa iubit. Te-ai simți expus și nu ești pregătit pentru asta. Nu există un moment perfect pentru a iubi. De cele mai multe ori, iubim cu cea mai mare intensitate în cel mai nepotrivit moment.
Când mi-am lăsat hainele să cadă, am urcat cu sufletul până la tine. L-ai îndepărtat. Mi-ai cerut să îl acopăr cu ceva. Să nu vezi. Să nu știi că te iubesc. Ai vrea să te iubesc doar cu trupul. Un trup dezgolit e mai ușor de iubit și de uitat. Eu nu pot veni la tine doar cu trupul, tu nu îți poți aduce sufletul aproape de al meu.
Mă cuprind într-o îmbrățișare sub așternuturile astea reci și aș vrea să spun că aș da orice ca să îți mai simt mâinile pe pielea mea, dar nu cred că mi-a mai rămas ceva de dat. Ți-am dat deja totul, poate chiar mai mult.
Am crezut că o să mor de dorul tău, dar nu se moare de dor. Ar fi mult prea ușor.