Design a site like this with WordPress.com
Get started
  • Visul e doar o altă realitate în care ne iubim

    Mi-ai întins mâna. Nu ai spus nimic, doar mi-ai zâmbit. Ai știut că te voi urma. În spatele pleoapelor închise, suntem doar noi doi. Nu știu dacă era visul tău sau al meu. Uneori, chiar înainte să adorm, îți rostesc numele în șoaptă. Mi-ai spus că atunci când mi se face dor de tine, să-mi amintesc că ești doar la un vis distanță. Pare atât de simplu. Să te visez. Să mă visezi. Știu că oriunde ești, îmi auzi chemarea. Și eu o aud pe a ta. Să răspund chemării tale e cel mai firesc lucru. Când te iau de mână, obstacolele se transformă în posibilități. Îți amintești ultimul vis? Un zid ce părea de netrecut a apărut de nicăieri. Ce să caute un zid în visul nostru? Ne-am privit mirați și am făcut câțiva pași în față, dar duritatea zidului ne apăsa dureros pe piept. A fost ceva neașteptat. Ne-am speriat și nu am mai îndrăznit să înaintăm. Deși noi nu mai făcusem niciun pas, zidul era tot mai aproape de noi și atunci… ceva s-a întâmplat și am fost smulși din vis și aruncați cu brutalitate în realitatea asta în care pieptul încă ne doare, dar de prea mult dor. Acum am decis să înaintăm în ciuda durerii provocate de apropierea de zid. Te-am strâns mai tare de mână. Pe măsură ce ne apropiam de el, durerea din piept scădea în intensitate și am putut simți cum inimile nostre și-au sincronizat perfect bătăile. Mai aveam doar câțiva pași de făcut. Când am ajuns în fața zidului, ne-am lipit palmele de el și am închis ochii. Voiam să simțim din ce e făcut un zid care poate strivi vise. Sub atingerea noastră, începea să își piardă din duritate. Mici fisuri începeau să apară în locurile în care noi l-am atins. Am făcut câțiva pași în spate și…

    Advertisement
  • Dorință

    Te-aș dezbrăca de nerostitele cuvinte
    Și ți-aș șopti un gând ce nu-i cuminte
    Cu un sărut, te-aș face să vrei să-mi fii aproape
    Să-mi scrii din nou poeme
    Pe voluptoase coapse

  • Timpul trece, dragostea rămâne

    Nu știu câte zile au trecut de atunci. Ar putea fi 3 zile sau mai mult. Cine le mai ține socoteala? Poate stau aici cu degetele pe tastatură și cu privirea fixată pe albul perfect al paginii de o eternitate.
    Timpul parcă nu trece pe lângă mine sau peste mine, ci prin mine. Nu îl mai simt. Nu mai am energie ca să îi validez și lui trecerea. Să facă ce știe el mai bine. Să treacă. Nu vindecă răni, nu șterge amintiri. Îi cerem prea mult. Ne spunem adesea: “A trecut atât de mult timp. De ce încă îmi mai amintesc asta? De ce încă doare? Parcă după un timp, doare chiar mai tare fiindcă durerii îi adăugăm și încercările repetate de a șterge ceea ce nu poate fi șters, zbaterea asta continuă care parcă ne secatuieste.
    Timpul se simte și el neputincios în fața noastră. Nu ne poate opri din goana asta nebună, la fel cum noi nu îl putem face să mai stea puțin. Alergăm cel mai mult atunci când ne doare sufletul. Ne oprim doar când suntem prea obosiți ca să gândim. Dacă ne-am opri mai devreme, probabil am muri de dor, de neiubire, de singurătate. Sau poate nu. Poate am deveni imuni la toată durerea asta.
    Mă opresc din scris. Tocmai mi-a spus cineva că “E târziu. A început să se întunece”. Trebuie să închid laptopul și să plec. Nici acum nu știu câte zile au trecut de când tăcerea și-a lăsat vălul peste noi. Se întunecă și eu abia acum văd ce i-am făcut paginii albe. Câte cuvinte-emoții! Nici nu știu când le-am scris. Știu doar că mi-e dor și doare.
    Iartă-mă, dar eu nu știu cum să iubesc în tăcere!

  • Primăvara începe cu ultima frunză

    Locul ultimei frunze este lângă inima scriitorului

    El știe cel mai bine să-i rescrie căderea,

    Astfel încât să nu mai doară

    Primăvara începe când inimile lor se contopesc

    Și seva amintirilor îi inundă pieptul

    Cu verde crud și auriu de soare

    Sursă foto: http://www.brailaaltfelwordpress.com

    Mulțumesc din inimă pentru provocare, Cosmisian!

    #ultimafrunza

  • Prea târziu

    Atâtea visuri mi-au murit pe tâmple
    Azi nu mai pot să-ndur povara de a fi
    Mi-e dor de acel sărut ce-aduce nemurirea,
    Dar e târziu și am în suflet scrum

  • Inimi făcute praf

    Am oftat si am absorbit înăuntrul meu durerea tuturor femeilor care nu își mai amintesc cum e să fie iubite. Am vrut să mă eliberez de ceea ce mă apăsa și îmi îngreuna respirația. Acum respir și mai greu. Piatra de pe inimă mi-a devenit bolovan. Nu știu cum să scap de el. Am pornit o furtună de lacrimi, în speranța că asta îl va da la o parte. Măcar puțin, cât să nu mai doară atunci când respir. E tot acolo. Și lacrimile astea taie în carne și în inimă.
    Cum să (îți) scriu când ochii îmi ard și abia mai văd? Încerc să ajung la tine, dar nu știu dacă o să pot dărâma zidurile pe care le-ai ridicat din teama de a te lăsa iubit. Te-ai simți expus și nu ești pregătit pentru asta. Nu există un moment perfect pentru a iubi. De cele mai multe ori, iubim cu cea mai mare intensitate în cel mai nepotrivit moment.
    Când mi-am lăsat hainele să cadă, am urcat cu sufletul până la tine. L-ai îndepărtat. Mi-ai cerut să îl acopăr cu ceva. Să nu vezi. Să nu știi că te iubesc. Ai vrea să te iubesc doar cu trupul. Un trup dezgolit e mai ușor de iubit și de uitat. Eu nu pot veni la tine doar cu trupul, tu nu îți poți aduce sufletul aproape de al meu.
    Mă cuprind într-o îmbrățișare sub așternuturile astea reci și aș vrea să spun că aș da orice ca să îți mai simt mâinile pe pielea mea, dar nu cred că mi-a mai rămas ceva de dat. Ți-am dat deja totul, poate chiar mai mult.
    Am crezut că o să mor de dorul tău, dar nu se moare de dor. Ar fi mult prea ușor.

  • Dimineți de toamnă

    Frunza-pasăre
    Și-a luat zborul
    Înainte ca aripile
    Să-i fie frânte
    De pașii grăbiți
    Ai celor ce ucid vise

  • Uită-mă!

    Rupe scrisorile
    Șterge amintirile
    Sfâșie-mă azi cu tăcerile
    Alungă-mă
    Uită-mă
    Eu nu cred că pot uita
    Uită-ne tu

  • Orașul blestemat

    În orașul ăsta-n care frunzele au capitulat

    Și cerul își plânge amarul, violent și repetat,

    Chiar și simplul gând la tine

    Pare un păcat

    Nu am cum să îmi sting dorul

    În brațe ce m-au uitat

    Nu e loc pentru iubire

    În orașul blestemat

  • Povești de toamnă II

    Astăzi, pașii m-au purtat spre parc. Nu a fost ceva programat, dar mie îmi ies cel mai bine lucrurile spontane. Și tremuratul în sincron cu frunzele a fost tot spontan.
    Rezultatul: partea a doua a Poveștilor de toamnă. Oftat de frunze. Emoție. Culoare.

  • Povești de toamnă

    Frunzele își povestesc căderea. Le aud, le simt. O parte din seva lor îmi aleargă prin vene.