Timpul trece, dragostea rămâne

Nu știu câte zile au trecut de atunci. Ar putea fi 3 zile sau mai mult. Cine le mai ține socoteala? Poate stau aici cu degetele pe tastatură și cu privirea fixată pe albul perfect al paginii de o eternitate.
Timpul parcă nu trece pe lângă mine sau peste mine, ci prin mine. Nu îl mai simt. Nu mai am energie ca să îi validez și lui trecerea. Să facă ce știe el mai bine. Să treacă. Nu vindecă răni, nu șterge amintiri. Îi cerem prea mult. Ne spunem adesea: “A trecut atât de mult timp. De ce încă îmi mai amintesc asta? De ce încă doare? Parcă după un timp, doare chiar mai tare fiindcă durerii îi adăugăm și încercările repetate de a șterge ceea ce nu poate fi șters, zbaterea asta continuă care parcă ne secatuieste.
Timpul se simte și el neputincios în fața noastră. Nu ne poate opri din goana asta nebună, la fel cum noi nu îl putem face să mai stea puțin. Alergăm cel mai mult atunci când ne doare sufletul. Ne oprim doar când suntem prea obosiți ca să gândim. Dacă ne-am opri mai devreme, probabil am muri de dor, de neiubire, de singurătate. Sau poate nu. Poate am deveni imuni la toată durerea asta.
Mă opresc din scris. Tocmai mi-a spus cineva că “E târziu. A început să se întunece”. Trebuie să închid laptopul și să plec. Nici acum nu știu câte zile au trecut de când tăcerea și-a lăsat vălul peste noi. Se întunecă și eu abia acum văd ce i-am făcut paginii albe. Câte cuvinte-emoții! Nici nu știu când le-am scris. Știu doar că mi-e dor și doare.
Iartă-mă, dar eu nu știu cum să iubesc în tăcere!

Advertisement